https://www.arc-en-ciel.ro/
22

DISCIPOLAT SI COMUNIUNE IN INVATARE

Problematica discipolatului în pedagogie reprezintă o preocupare rară, marginală, despre aceasta discutându-se de circa jumătate de secol, în cadrul topicii comunicării şi a relaţiei profesor-elev. Şi chiar aşa, chestiunea este teoretizată destul de tehnic, abstract, neatingându-se subtilităţile unor modele paideice exemplare consumate în antichitatea clasică, în cadrul monahismului de diferite facturi religioase sau, deseori, în domeniul artistic.

Aşadar, în ce măsură dascălul trebuie să depăşească statutul de simplu funcţionar al informării/formării elevilor săi, de bun „meseriaş” ce „predă” o cunoştinţă, de tehnician al procesului de învăţare pentru a ajunge la un statut cu totul deosebit, de adevărat magistru, de flacără vie care prin propria gândire şi viaţă „se arată” altor minţi şi suflete? Cât de obligat este să facă şi aşa ceva? Câţi ucenici poate avea un astfel de profesor în condițiile masificării educației?

Să spunem de la bun început că o atare dimensiune nu constituie un ţel explicit al „fişei postului”, nu apare în competenţele şi „standardele” profesionale ale meseriei, nu poate fi cântărită şi evaluată, ci este mai degrabă invocată de spiritele romantice, în luările de poziţie mai eseistice sau poetice, şi urmărită – chiar realizată efectiv – de puţini dintre cei care ţin la demnitatea de profesori. Codurile deontologice privind meseria de cadru didactic se feresc să facă referire la astfel de atribuţii „evanescente”, iar când se încearcă – aceasta se face prin şabloane sau expresii „înlemnite”, neconvingătoare.

În cel mai fericit caz profesorul este vizat ca un facilitator al elevului pentru a „absorbi” valorii culturii, ca un mijlocitor dintre cunoaştere şi o persoană află în formare. Viziunea invocată mai sus acreditează teza că dascălul trebuie să ajute elevul să se apropie de cunoaştere, să-l determine să se descopere, fără o întâlnire spirituală autentică, fără o rezonanţă afectivă, dascălul punându-se între paranteze, făcând abstracţie de prezenţa sa. Avem de a face cu o formare „maşinală”, de-subiectivizată şi de-spiritualizată, desprinsă de date concrete şi fapte de viaţă. S-a ajuns la ideea paradoxală că învăţarea este cu atât mai acută cu cât profesorul este mai …absent (elevul fiind învăţat de calculator sau, de ce nu, învaţă de unul singur!).

Credem însă că discipolatul, în comparaţie cu procesul de învăţământ, se bazează pe o întâlnire spirituală unică, pe o asumare a trăirii împreună a căutării şi aflării adevărului, pe o „dezgolire” a minţii şi sufletului magistrului în faţa discipolilor lui, pentru a demonstra „pe viu” cum gândeşte, cum simte, cum trăieşte. Lucru rar, care aproape că este uitat, dacă nu şi ascuns, blamat, vinovat. Câţi dintre profesorii din ziua de astăzi au acest curaj în a-şi etala zbuciumul căutării, nevolnicia găsirii soluţiilor, trepidaţiile profunde ce acompaniază cunoaşterea! Le dăm elevilor cunoaştere, dar nu o „încadrăm” cu artefactele sau patosul generării ei. Acestea din urmă, nu-i aşa, ţin de „culisele” cunoaşterii şi nu „se cade” să le des-conspirăm…

Învăţarea prin comuniune constituie, după opinia noastră, forma cea mai autentică şi mai elevată de educaţie. Aici nu ajung decât spiritele înalte. Acest fapt presupune instituirea unor filiaţii de ordin cognitiv, volitiv, afectiv, spiritual şi obligă la crearea unor situaţii de învăţare cât mai naturale, mai apropiate de ordinea lucrurilor reale şi nu a celor „ideale”, prezente atât de masiv în manuale şi în şcoală. Întâlnirea cu cultura se face prin personalitatea dascălului. Faptul cultural este filtrat şi prezentat de o interioritate, prin vibrare şi consonanţă afectivă. Multe lucruri (unice, credem) numai aşa pot fi învăţate! Învăţătorul autentic se livrează discipolului, trebuie să devină – prin felul cum prezintă lucrurile – el însuşi, prezentându-și adevărata față şi, în acelaşi timp, referentul unei învăţări. De aceea, magistrul trebuie să devine transparent şi sincer nu numai în raport cu ce transmite, ci şi cu modul cum transmite, cu ceea ce simte, cu ce crede, cu felul lui de a fi. Trebuie mers la rădăcina lucrurilor, la temelia zămislirii cunoaşterii şi a tot ce se ţese în jurul ei. Noi nu vehiculăm cunoştinţe, ci „ne predăm” cu tot ceea ce fiinţăm. Transmitem nu numai informaţii, ci şi poziţii ale noastre faţă de valoarea lor. Spunem altora nu numai ce ştim noi, dar şi de ce ştim ceea ce ştim, cum am ajuns aici, ce credem despre ceea ce posedăm, ce se cade să facem cu ceea ce ştim, ce îndoieli avem în legătură cu ce știm…

Comunicare didactică presupune un anumit gen de contopire relațională. Identificarea dintre discipol cu magistrul său constituie începutul cunoaşterii, al înţelegerii şi desluşirii lumii. Comuniunea înnoieşte şi întregeşte. Şi unul şi celălalt află câte ceva (inclusiv despre ei înşişi) pe acest drum al aflării, găsirii, re-găsirii. Magistrul poate şi el învăţa ceva de la discipol şi se lasă modelat neîncetat de relaţia ce în comun se construieşte. Aducerea laolaltă constituie temelia – şi garanţia – că altceva în plus poate să apară (o nouă idee, o altă putere de reflecţie, un alt mod de a fi). Urmează, în mod firesc, şi distanţarea cuvenită – progresivă, înţeleaptă, asumată – ce survine între cei doi, la un moment dat. Ca semn că cel ce trebuia format a fost format. Ca semn, poate, că un nou spirit este pe cale să apară şi să facă ceea ce alţii au făcut din el sau au cutezat înaintea lui.

Actul educativ se instituie ca o relaţie privilegiată, ca o formă exemplară de mediere inter-subiectivă. Şi asta înseamnă să vorbim, să ne privim, să ne simţim aşa cum suntem sau am vrea să fim. Oricât de sofisticate ar fi medierile (mai ales, cele antrenate de tehnica modernă), cele directe, faţă în faţă nu pot fi eliminate. Mai cu seamă, relaţionarea bazată pe oralitate, care în epoca actuală este din ce în ce mai diminuată. Discursul paideic realizat direct, fizic, imediat favorizează ivirea omului complet, cu emergenţa gândirii sale vii ce se produce chiar în momentul interacţiunii. Ceea ce se transmite prin scris sau prin alte suporturi falsifică multe dintre datele problemei, artificializează ceea ce se vrea a spune şi trunchiază comunicarea. În materie de educaţie e de preferat, cu siguranţă, ideea născândă – chiar dacă este imperfectă sau se ajunge cu mare trudă la ea – decât produsul finit, teza compactă, încheiată, bună de pus în vitrină. Oralitatea e mult mai creativă decât scripticul. Vorbind (sau ascultând pe cineva) îţi vin idei, mintea vibrează, sufletul tresaltă, credinţa se deşteaptă. În plus, în interacţiunea directă nu numai minţile se pricep, ci şi fiinţele se percep. Dincolo de intelect şi de ceea ce poate el, mai punem pe tapet şi altceva. Gesticulaţiile, mimica, pantomimica, mişcările trupului, îmbrăcămintea etc. vin cu halouri de semnificaţii ce întregesc ceea ce face mintea sau suplinesc ceea ce nu se poate spune efectiv. Spusul ca şi ne-spusul se împletesc pentru a face să apară ceea ce actorii învăţării aşteaptă unii de la alţii.

Experienţa discipolatului, din perspectiva celui care predă dar şi a celui care învaţă, trebuie să survină la un moment dat, la un anume ceas. Dacă s-a trecut sorocul, aproape că totul este pierdut. Există un timp pentru a preda, există un timp pentru a învăţa. „Pentru orice lucru – ne spune Eclesiastul – este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer… Vreme este să păstrezi şi vreme să arunci… Vreme este să taci şi vreme să grăieşti” (Eclesiastul, 3: 1, 6, 7). E un mare noroc să-ţi iasă în cale cine şi când trebuie. E o mare şansă să poţi spune ceea ce ai de zis. E o mare fericire să primeşti tocmai ce cauţi. Întâlnirile de acest tip sunt extrem de rare.

În orice persoană care învaţă se trezesc abilităţi care ţin şi de magistru, şi de discipol. Ca să ajungem la cunoaştere şi să întrupăm valori, trebuie să devenim, în acelaşi timp, propriul nostru magistru şi propriul nostru discipol, prin contrabalansare şi experimentare a ambelor responsabilităţi. Cerinţa de mai sus este valabilă şi pentru cel care predă. O astfel de pendulare ne scoate dintr-un virtual pericol al dependenţei şi al apropierii de adevăr prin delegaţie şi pe „spinarea” celuilalt. La rigoare, magiştrii „absoluţi” au un efect „distrugător” asupra discipolilor (pentru că încearcă să le dea „totul”), după cum şi discipolii „exemplari” îi distrug pe maeştri (pentru că acceptă tot ce primesc). Discipolatul autentic presupune ca cei doi să-şi permuteze pe rând rolurile, să se plaseze unul în altul, să practice experienţe ce ţin de celălalt. Desigur, această complementaritate statutară poate să apară după numeroase experiențe și exerciții inițiatice și, de regulă, spre sfârșitul unui program paideic.

Prin ce se deosebeşte simplul profesor de un adevărat maestru? Profesorul este cel care-ţi dă cunoaşterea; maestrul este cel care te-ajută s-o cauţi şi s-o foloseşti. Profesorul lucrează cu reţete recurente şi structuri algoritmice ale cunoaşterii; maestrul caută alte drumuri şi defrişează euristic noi probleme. Pedagogul comun are tendinţa de a „desfigura” realul şi a-l „turna” în structuri îngheţate, ducând explicaţia până la cele mai mici amănunte şi „până la capăt”; maestrul re-configurează realul în concordanţă cu o forţă dislocantă interioară ce ne face să-l vedem, inocent şi întrebător, ca pentru „prima dată”. Pedagogul explică elevului ceea ce se ştie deja; maestrul cercetează împreună cu discipolul ce-i de făcut cu ceea ce nu ştim (sau chiar cu ceea ce știm!). Pedagogul ţi se dă – chiar impune – din fragedă pruncie, îl afli în şcoli, în amfiteatre; maestrul îl întâlneşti atunci şi acolo unde nu te-aştepţi. Pedagogul este plin de sine şi de certitudini; maestrul este smerit şi mânat de îndoieli. Iar deosebirile pot continua…

Unii consideră că maestrul nu este acolo unde-l cauţi, ci acolo unde îl găseşti. La fel de valabil ar fi şi în ceea ce priveşte discipolul (îţi va fi urmaş nu cine speri, ci acela care se alimentează tăcut îţi fructifică în felul lui ideile). Cu cât ei se caută mai mult, cu atât se găsesc mai puţin. Actul paideic este înconjurat de numeroase relaţii de indeterminare pe care, oricât de mult am încerca să le cunoaştem, rămân pe mai departe îngropate, ca şi cele referitoare la actul creaţiei, în propriul lor mister.

În final, ne punem întrebarea: la ce bun maestrul, la ce bun discipolul? De ce acordăm atâta atenţie raportului dintre ei? Iată un posibil răspuns: pentru că, relaţia dintre cei doi constituie cea mai bună „curea de transmisie” a ceea ce are mai bun omenirea – cultura, spiritul, fundamentul ei. Pentru că, în învăţare – ca şi în viaţă – avem nevoie unii de alţii. Pentru că, altfel, am lua-o mereu de la început sau am orbecăi pe drumuri străine. Pentru că, altminteri, nu am vedea calea spre alţii sau spre noi înşine. Pentru că, nu am şti cine suntem şi încotro mergem. Pentru că – în fine – nu am mai fi oameni…

Prof. univ. dr. Constantin Cucos

(Textul de mai sus reprezintă o reluare și o revizuire a unor idei expuse în lucrarea noastră, Educaţia. Iubire, edificare, desăvârşire, Editura Polirom, Iaşi, 2008).





ULTIMELE ARTICOLE
RAPORT ASUPRA ACTIVITATII DESFASURATE IN ANUL SCOLAR 2014-2015


LINK-URI UTILE
Radio Trinitas Radio Trinitas
Biblioteca Nationala a Romaniei Biblioteca Nationala a Romaniei
Institut Français Institut Français
DELF Élève DELF Élève
Sempre Sano Catering Sempre Sano Catering
Go Kid! Go Kid!
Stiri pentru copii Stiri pentru copii
Mind Lab Mind Lab
Pap Tot Pap Tot
Savana Kids Savana Kids
Fabryo Fabryo
SUNE SUNE
Prokid.ro Prokid.ro
MNAC MNAC